... Cu starea aceea cand, en touriste, te sui intr-un personal sa ajungi la munte si la un moment dat locomotiva intra in pana in plin camp. Dar tu iti continui drumul pe jos, perseverand in obsesia varfului (cum ar veni, "I'll follow the sun")... Intre timp, se face seara, crepusculul invaluie imprejurimile... Dar tu continui, cat inca mai exista un strop de lumina... Si mergi, cu indarjeala... Si urci... Si aluneci, pentru ca pamantul e umed, faramicios... Dar iar urci, desi nu e limpede ca avansezi cu adevarat... Dar iata, la un moment dat se iveste calea ferata miniera, din aceea ingusta, napadita de rugina... Si te intrebi daca, in afara de tine, cineva i-a mai urmat cursul de-o vreme indelungata incoace... Dar tu inaintezi, indemnandu-te sa ii gasesti capatul... Nu e niciun tunel deocamdata... Doar razele soarelui din ce in ce mai razante, piezise si galbene... aproape paralele cu calea ferata... Deodata insa se apropie un vagon suspect de silentios, cu o viteza ametitor de mica... Incet, plutitor, nici cel mai mic zgomot... O adiere macar daca ar fi, un curent de aer... Nimic... Doar vagonul plutitor... O fi o drezina? Te intrebi... Dar cine piloteaza? Nimic insa, vagonul este gol... si merge... incet... Iar tu te sui... Incepi sa avansezi in ritmul razelor soarelui... Incepi totusi dupa o vreme sa percepi graiul sacadat al caii ferate... Tatam-tatam, tatam-tatam... dar raaar, in timp dilatat... totul parca s-ar petrece intr-un fluid dens, curb... Oare esti aievea? Te intrebi... dar intre timp vagonul inainteaza... Pana ce treptat el se scurge prin tine... valurit se indeparteaza, dar... tu plutesti in continuare... vagonul intra intr-un tunel in sfarsit, dar tu ai alt drum, admiri inca soarele culcand... Si plutesti... undiform... te prelingi aproape... dar vagonul inca rasuna, adica sina e inca acolo... si ea continua sa graiasca, sa se auda desi doar tu esti acolo sa simti... Si plutesti...
luni, 9 august 2010
Leonard Cohen -- Tacoma Trailer
In ton...
... Cu starea aceea cand, en touriste, te sui intr-un personal sa ajungi la munte si la un moment dat locomotiva intra in pana in plin camp. Dar tu iti continui drumul pe jos, perseverand in obsesia varfului (cum ar veni, "I'll follow the sun")... Intre timp, se face seara, crepusculul invaluie imprejurimile... Dar tu continui, cat inca mai exista un strop de lumina... Si mergi, cu indarjeala... Si urci... Si aluneci, pentru ca pamantul e umed, faramicios... Dar iar urci, desi nu e limpede ca avansezi cu adevarat... Dar iata, la un moment dat se iveste calea ferata miniera, din aceea ingusta, napadita de rugina... Si te intrebi daca, in afara de tine, cineva i-a mai urmat cursul de-o vreme indelungata incoace... Dar tu inaintezi, indemnandu-te sa ii gasesti capatul... Nu e niciun tunel deocamdata... Doar razele soarelui din ce in ce mai razante, piezise si galbene... aproape paralele cu calea ferata... Deodata insa se apropie un vagon suspect de silentios, cu o viteza ametitor de mica... Incet, plutitor, nici cel mai mic zgomot... O adiere macar daca ar fi, un curent de aer... Nimic... Doar vagonul plutitor... O fi o drezina? Te intrebi... Dar cine piloteaza? Nimic insa, vagonul este gol... si merge... incet... Iar tu te sui... Incepi sa avansezi in ritmul razelor soarelui... Incepi totusi dupa o vreme sa percepi graiul sacadat al caii ferate... Tatam-tatam, tatam-tatam... dar raaar, in timp dilatat... totul parca s-ar petrece intr-un fluid dens, curb... Oare esti aievea? Te intrebi... dar intre timp vagonul inainteaza... Pana ce treptat el se scurge prin tine... valurit se indeparteaza, dar... tu plutesti in continuare... vagonul intra intr-un tunel in sfarsit, dar tu ai alt drum, admiri inca soarele culcand... Si plutesti... undiform... te prelingi aproape... dar vagonul inca rasuna, adica sina e inca acolo... si ea continua sa graiasca, sa se auda desi doar tu esti acolo sa simti... Si plutesti...
... Cu starea aceea cand, en touriste, te sui intr-un personal sa ajungi la munte si la un moment dat locomotiva intra in pana in plin camp. Dar tu iti continui drumul pe jos, perseverand in obsesia varfului (cum ar veni, "I'll follow the sun")... Intre timp, se face seara, crepusculul invaluie imprejurimile... Dar tu continui, cat inca mai exista un strop de lumina... Si mergi, cu indarjeala... Si urci... Si aluneci, pentru ca pamantul e umed, faramicios... Dar iar urci, desi nu e limpede ca avansezi cu adevarat... Dar iata, la un moment dat se iveste calea ferata miniera, din aceea ingusta, napadita de rugina... Si te intrebi daca, in afara de tine, cineva i-a mai urmat cursul de-o vreme indelungata incoace... Dar tu inaintezi, indemnandu-te sa ii gasesti capatul... Nu e niciun tunel deocamdata... Doar razele soarelui din ce in ce mai razante, piezise si galbene... aproape paralele cu calea ferata... Deodata insa se apropie un vagon suspect de silentios, cu o viteza ametitor de mica... Incet, plutitor, nici cel mai mic zgomot... O adiere macar daca ar fi, un curent de aer... Nimic... Doar vagonul plutitor... O fi o drezina? Te intrebi... Dar cine piloteaza? Nimic insa, vagonul este gol... si merge... incet... Iar tu te sui... Incepi sa avansezi in ritmul razelor soarelui... Incepi totusi dupa o vreme sa percepi graiul sacadat al caii ferate... Tatam-tatam, tatam-tatam... dar raaar, in timp dilatat... totul parca s-ar petrece intr-un fluid dens, curb... Oare esti aievea? Te intrebi... dar intre timp vagonul inainteaza... Pana ce treptat el se scurge prin tine... valurit se indeparteaza, dar... tu plutesti in continuare... vagonul intra intr-un tunel in sfarsit, dar tu ai alt drum, admiri inca soarele culcand... Si plutesti... undiform... te prelingi aproape... dar vagonul inca rasuna, adica sina e inca acolo... si ea continua sa graiasca, sa se auda desi doar tu esti acolo sa simti... Si plutesti...
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
5 comentarii:
ma gandeam acum.. ca interesant ar fi.. bine, poate ca asa ai si facut sa scrii textul pentru aceasta muzica, adica.. chiar pe muzica, sa compui asa.. textul.. pentru fiecare moment al melodiei.. al vietii.. de ce nu.. cu totii cred ca ar trebui sa ne scriem textele..
intr-o abordare mai simplista e suficient sa traiesti, si totusi, unii nu simt ca traiesc cu adevarat decat atunci cand scriu..
dar lucrul asta scrisul, nu e pentru ceilalti, o, vai, e doar pentru tine.. eu de exemplu, daca iau textul cuiva, si-l citesc, sunt acolo, bate vantul, suna sirena unui vapor si arde soarele si, cum a zis o prietena.. ma usuca valurile.. dar sunt tot eu.. ah, Doamne, sunt tot eu.. cu pacatele mele.
de aia in textul tau, eu sunt pe alti munti, in alte vai, in alte lumi paralele.. cu alt miros, alt vant, alt suflu, alta apa, alta umiditate, alt aer.. dar.. poate, cu aceleasi sentimente..
ce e eu, si ce e tu, la urma urmei.. tot aceeasi turma.. aceeasi lana.. aceeasi oaie..
ploua, ploua marunt.. si nu mai vine.. e seara.. se aud greierii.. a asfintit.. ciudat cuvant.. asfintit
legat de ce zici cu compusul textului pe muzica, pentru mine e doar chestie de transa
viziune, cu toate simturile... cand se face un talmes-balmes din amintiri, unde si sperante
dar cu textul asta am trisat, pentru ca mi-am plagiat autobiografia
mea culpa, dar ce mai conteaza?
cu asfintitul, parca ne-am intalnit noi cu ceva de acest gen, natura la asfintit / natura la amurg, nu?
strikingly, ambele cuvinte, compuse cu "a" inseamna altceva decat descompus, dar si descompus inseamna ceva, pentru mine cum ar veni antiteza dintre spirit si carnal, dintre transcendent si imanent (murgul, mandrul de el) si alte antiteze din astea de la ora de romana...
noi descompusi mai insemnam ceva?
daca asfintit si amurg, o data descompuse se recompun in acelasi fel, cu noi cum o fi oare?
ca in bancul acela cu Gigi de la scularie si tancul american furat de chinezi...
depinde cum ne imprastiem si in cine ne intindem cortul.. e cald, e vara.. murgul paste, dar soarele a asfintit.. pamantul e inca cald.. si paste asfintitul.. e paste.. si a sfintit amurgul.. pe jos sunt frunze ca de toamna.. dar ninge si au rasarit ghioceii.. ei sunt descompunerea noastra.. caci suntem facuti din flori.. din bujori si din narcise.. obrazul si nasul.. si crizanteme in suflet... lotusi in picioare..
ce zic chinezii cand e toamna ??
hitoshinakmura saki..
bengoshii au papuci de lac
si nu mi-a fiert orezul
cum nu stiu Doamne sa zic Crezul.
ma incurc la versul doi, la strofa intai
de ce imi bat in talpa-un cui
e gheata si chiar de as aluneca
in Antarctida n-as scapa
n-as inota..
sunt dus.. in lumea mea pe sus
ce-i jos nu am acces ca-s dus
sunt duuus de acasa
si nu mai vine..
gazela..
sau gazeta dupa mine
s-o mai citesc din scoarta-n scoarta
sa pot sa ma bucur de viata
e seara
trag oblonul
pisica doarme
si eu car saci la moara
capra vecinului s-a imbatat
si-n gard cu capu a dat
si m-a sculat
de ce oi fi pornit tu un blog de muzica ? cand de fapt trebuia sa fie un cerc de literatura :) poate nu e prea tarziu sa-i faci un cast()
cred ca un blog sinestezic ar fi ideal! :-)
adica un pêle-mêle, ca fluxul constiintei;-) mai putin "soigné", mai natural... ca iaurtul:-) mie si azi imi place :-)
Trimiteți un comentariu