Ne priveam unii prin altii... Bonne soirée bonne soirée, ça va ça va, des sourires bienveillants... Dar de fapt nici nu eram acolo... Doar niste proiectii, ca un film slab jucat... de fapt, parca dejucat... Umanul parca era doar in arhitectura...
M-a pocnit brusc intrebarea: Exist? Unde? Ce caut aici?
... Si culmea e ca de fapt eu plec... locurile raman, cu pensionarii lor, cu mediatecistii...
Ma astept la castane zdravene de la John... Le primesc, n-am incotro... Cenusa... castronul... drept in cap!
3 comentarii:
cunosc senzatia .. poti sa o ai foarte bine si cu golani din club (varianta .ro); uneori totusi si ceilalti si-ar dori o schimbare asa ca-i poti identifica si forma o bisericuta
am inceput si eu sa-mi dau seama cat de esential este sa fii in locul/momentul in care te simti cel mai tu
dar ce faci daca simti acest gol de comunicare si alaturi de persoane dragi cu care esti umar la umar deseori?
eu am avut acut acest sentiment tot ieri, mergand pe strada cu un prieten m-am oprit prin mijloc uitandu-ma la o masina si gandindu-ma daca nu cumva ar fi bine sa ma loveasca; oare atunci am fi vrut sa vorbim unul cu altul, daca unul ar fi disparut? gand stupid si macabru dar totusi un gand...
asta mi se pare cel mai teribil...
eu contemplam sinele de tramvai in asemenea momente, zicandu-mi ca nu ma mai misc de acolo...
(obsesia mea cu caile ferate...)
ceea ce-mi aminteste de departe de o scena cheie usor recurenta din "Nove Cento" (al lui Bertolucci - din care am postat mai demult some sounds)... cu asezatul pe calea ferata cand trece trenul...
Trimiteți un comentariu