Charles Trenet -- Que reste-t-il de nos amours ? / bande son din Ces amours-là / Claude Lelouch

Vi s-a intamplat sa mergeti la un film si sa simtiti cum sufletul va este parca despletit si etalat ca un puzzle pe un sevalet ? Mie in aceasta seara, la maestrul francez pe care de multi multi ani il asteptam cu acest film (dupa ce ma intalnise deja in Un homme et une femme)...

Noroc ca in sala mai erau doar doua persoane, am avut aproape un sentiment al pudorii usor vexate, am fost parca dezbracat, despicat si etalat pe portiuni pe plansa...

Les années folles à Paris, Rezistenta franceza in WWII, America mitica a sfarsitului de secol XIX, cu indienii si perpetuul self-improvement ingenuu (more or less)...
Pendularea acasa-ailleurs si retur, Trenet si Brassens, Scarlet O'Hara, Rachmaninov... Acel Rahmaninov, care pentru mine e asa muzica ultima intr-un fel... nici nu o pot posta inca... Cum a putut sa nimereasca atat de bine ?

Privit sub un anumit unghi, frizeaza kitsch-ul, dar linia e foarte fina pana la un fel de sublim... ce-mi apare cand privit prin proprii ochi... De fapt parca eram afara din mine si priveam... Cu precizie istorica mi-a urmarit aproape fiecare tremur al copilariei, aproape fiecare periplu sufletesc (don quijotesc sau nu)... Ca o stampa... de la platitudine la profunzime de necuprins e uneori doar o tusa furtiva, aproape imperceptibila...

De exemplu, dragostea ca partitura à deux la propriu -- uneori prea grabita, alteori intarziata, o privire, un pian, o armonica, un necuvant cat toate glosele posibile, dilema alegerii, absenta si prea-prezenta, libertatea plecarii si cautarii, a regasirii, fara precizari, detalii si procese-verbale... a singuratatii dincolo de meridiane -- ba chiar in mijlocul lor, a eternelor sperante... Locuri comune poate, dar in modul lor de redare e cheia ! :-)

Doar un singur film mi-a mai facut asa ceva, dar nu a mers pana la capat, s-a oprit à mi-chemin...
Aici insa, dupa o prima parte de despletire si etalare, care parca a durat o vesnicie (ma uitasem la un moment dat intre cele doua parti la ceas si eram convins ca a stat, trecand doar o ora, in care am trecut printr-o varietate de stari aproape nemaitraita pana acum -- cu exceptia celuilalt film, mai rarefiat totusi)... a urmat o alta de reasezare a puzzle-ului, unde m-am vazut clar... In liniste... Mai autocunoastere -- pe cale cinematografica -- decat aici nu mi s-a mai intamplat...

Totusi, nu sunt sigur ca etalarea si reasezarea au fost complete... dar mai aproape ca niciodata pana acum, as spune... Iar filmul e atat de recent incat nu-mi vine sa cred pur si simplu...

Pe de alta parte, cu un clin d'oeil, ma intreb daca nu cumva ne-am regasi mai multi in filmul respectiv, poate toti... Chiar ar fi ceva, filmul caleidoscop, total... :-))

Evident ca dupa aceea nu am mai putut ajunge la Kantor-ul din aceasta seara...

Incep cu un laitmotiv, poate chill, dar emblematic cumva :