sâmbătă, 4 decembrie 2010

you still don't know me - carmen cuesta loeb

Strainul lui Camus mi-a inspirat cumva piesa asta

6 comentarii:

vlad popic spunea...

à un excellent escient si aceasta si urmatoarele...
Cred ca ar fi ceva sa putem lesne vorbi (inclusiv cu noi insine) asa, dens...

Ema spunea...

si de ce n-am putea?

vlad popic spunea...

Chiar asa, de ce nu ?

Cred ca din doua motive, la partea cu noi insine, sub influenta inconjuratoare (inclusiv anturajul, cu asteptarile si constrangerile sale) putem uita uneori sa ne ascultam, sau sa nu ne auzim pur si simplu. La partea cu inter-, poate din teama tocmai de a nu actiona ca o influenta... deturnatoare...
Dar niciunul nu mi se pare demn de complacut in el, en fin de compte...

Cata O spunea...

privind acum din exterior, obiectiv, atitudinea fetei asteia.. om.. sau ce e ea... e un fel de atitudine complementara celei din "you don't own me" de mai demult..

http://pentrumuzica.blogspot.com/2010/02/lesley-gore-you-dont-own-me.html

adica, acolo era you don't own me, but you know me.. aici e you own me, but you don't know me.. trebuie sa scapam totdeauna, sa echapam cumva din stransoarea, constrangerea posesie sau cunoasterii, dar cred ca facem asta numai atunci cand aceasta ne nefericeste cumva.. e o consecinta a dezamagirii intr-un fel.. e o opozitie pe doua picioare de capritza..

Ema spunea...

you don't own me te defineste muzical :-)
da, asa am perceput si eu ca urmare a dezamagirii - dar si faptul ca stii ca nu stii e tot cunoastere :-P si cumva nu scapi...

vlad popic spunea...

Daa, simt ca imponderabilitatea not-own & not-know, desi mascata uneori sub un zen, ascunde o nefericire mare in spate... care ea la randul ei poate fi o consecinta a dezamagirii...
Cred ca dezamagirea e un moment, un eveniment... iar nefericirea e o stare... o eternizare (in cel mai bun caz finita) a evenimentului...
Poate ca "trebuie", cum spui... desi, dupa mine in cazul fericit, nu scapi...

Trimiteți un comentariu