joi, 16 decembrie 2010

I cried for you - Katie Melua

Acum 6 ani am intalnit o fata. Eram in "misiune" in Tailanda si acolo am intalnit pe cineva aflat in aceeasi misiune ca si mine. Am petrecut 3 luni in misiunea asta alaturi de acea fata, in aceeasi echipa. Pe fata o chema Katja si era finlandeza.

Mi-a deschis ochii catre multe... Am invatat multe despre munca mea, am invatat multe despre viata, am invatat multe despre muzica: St. Germain, Norah Jones, Dido, Katie Melua... Poate ca multi i-au descoperit pe-astia inainte de 2004, atunci cand Katja mi i-a dezvaluit. Dar asta e povestea mea, a nimanui altcuiva.

In iunie 2004 s-a terminat misiunea si ne-am dus fiecare pe la casele lor. Ea s-a dus in Londra, unde lucra, eu m-am intors in Bucuresti. Am vorbit o perioada despre cat de frumos ar fi sa ne raintalnim. Apoi nu am mai vorbit deloc.

In septembrie 2006, Katja m-a sunat sa imi spuna personal, inainte ca eu sa aflu de la altcineva, ca a fost diagnosticata cu cancer. Eu am inghetat, dar ea era pregatita sa lupte. Ea era in blocstarturi, hotarata sa invinga boala. Eu eram paralizat, ea imi povestea despre cum ii evolueaza boala, despre cum EXISTA sperante sa invinga ticalosul de cancer.

In august 2008 ma abordeaza pe YM sa imi spuna ca o sa fie supusa unei operatii care ii oferea sansa sa scape odata pentru totdeauna de cancer. Pretul: urma sa i se extirpe uterul si m-a abordat ca sa auda si parerea mea:

"Ce ma fac eu? Nu am sa mai pot avea copii! Crezi ca se merita?"

Bineinteles ca am zis ca se merita si am crezut lucrul asta din tot sufletul. O cunoscusem de fapt doar 3 luni, insa stiam ca se merita...

Pe 16 decembrie 2007, Katja implinea 33 de ani. Atunci, de ziua ei, a fost prima oara, de cand imi spusese ca a fost diagnosticata cu cancer, cand am avut curajul sa o sun. Am sunat-o sa ii urez sanatate insa i-am urat sanatate robotului telefonic. Pe 10 ianuarie 2008, Katja a murit...

De atunci, perioada intre 16 decembrie si 10 ianuarie este perioada de doliu pentru mine. Oricat ar suna de prozaic, am s-o spun totusi: nu Katja ar fi trebuit sa moara!

Katja a impartasit multe cu mine, m-a facut sa inteleg multe lucruri de viata, lucruri care s-au dovedit a fi importante pentru mine, dar doar firesti pentru ea.




6 comentarii:

Liliana spunea...

poate ea nu ar fi vrut sa-ti transforme Sarbatorile in cel mai trist moment, ci intr-unul in care sa te bucuri de tot ce e frumos in jurul tau...
eu anul trecut am pierdut pe cineva foarte apropiat in ajunul Craciunului din cauza aceleiasi boli. insa nu vreau sa procedez ca tine; cu un an inainte, aceeasi persoana (isi aflase boala) m-a scos din casa de Revelion prin telefon, sa ies si sa ma distrez cat pot, pentru ca viata este scurta. acesta este mesajul lor!

Cata O spunea...

@Lili
eu receptez bine acest mesaj, caci, noi cei sanatosi.. neiesind din casa, sau nefacand aia si aia, murim in fiecare zi cate putin.. pana la auto-anihilare

@Vali
scriind eu tot felul de comentarii stupide, dar interesante totusi cu Vlad, mi-am dat seama ca imi lipsea ceva, si acel ceva era acest post al tau.. in ultima vreme, noi studentii ne spunem intre noi ca nu mai avem dracului timp sa traim, scoala la noi e cam full time.. si poate din cauza asta si devenim mai mult un fel de critici ai vietii.. m-a impresionat atat ce ai scris tu, cat si articolul fratelui Katiei si apreciez foarte mult ca ai impartasit aceasta experienta cu noi. avem nevoie de niste modele mai concrete in jurul nostru.

muzica pe care ai postat-o imi era destul de banala pana s-o postezi tu.. chiar azi ma gandeam ca si Craciunul e atat de banal si zapada.. depinde asa de mult cu cine le impartasesti

vlad popic spunea...

John, rezonez aproape complet cu ce ai spus aici -- exceptand partea cu scoala, unde cam stau de cealalta parte si observ ce spui, si cred ca ai dreptate...

Vali, si eu am fost atat de impresionat atat de glosa, cat si de afisul surorii Katjei, incat nici nu am mai gasit resurse sa comentez sau sa dau stele -- toate mi s-au parut atunci superflue, ca niste gesturi de cartitsa... Si parca mi-a si fost rusine cu baleturile pe care le afisasem tocmai inainte... Baleturi care-mi par asa ipocrite uneori...

Si cel mai mult rezonez cu inexistenta lui "nu pot", exceptand desigur zborul fara mijloace exterioare, traitul fara aer, sau supravietuirea fara protectie in spatiu (desi cunoscatorii spun ca singura problema reala ar fi depresurizarea, nu temperatura scazuta !)... In rest cred ca sunt limite pe care ni le impunem singuri, constient sau nu, voluntar sau nu.

Si deci, da, am apreciat asa de mult incat pentru un moment avusesem sentimentul unui blocaj al blog-ului : dupa aceasta briza de autentic, profund si trist tocmai prin asta, cum sa mai venim asa imediat cu tsopaieli ludice ? Adica, simtisem nevoia unui moment in care, in picioare, sa scot palaria si sa raman silentioso nemiscat, cu capul in jos...

Cat despre muzica, marturisesc, nici nu am ascultat-o; nu am mai putut.

Liliana spunea...

mesajul pentru valentin era mai amplu, sunt sigura ca l-a inteles...dar ma bucur ca ati luat si voi sensul pozitiv care vi se potriveste

Valentin spunea...

@all. Vă recunosc că mi-a fost teamă de reacţia pe care aş provoca-o cu postul meu. L-am scris noaptea, copleşit de emoţie, uitându-mă din când în cînd la telefonul mobil pe care scria că "Azi, 16 Decembrie, e ziua Katjei".
Pur şi simplu nu am fost în stare să şterg acel reminder din telefon. Nu pot să o şterg din lista de messenger.

Acu' câteva luni chiar am primit un spam de pe adresa ei de email. Cam cât de stupid, de cinic şi de aberant sună asta? Adică primesti un email ca venind de la o prietenă în care îţi spune că a încercat metoda de mărire a penisului si a reusit să îl aiba cu 2 inci mai lung şi, astfel, prietena lui e mult mai fericită. Şi dacă nu e îndeajuns de aberant, mai pune şi faptul că prietena aia a ta a dispărut de 2 ani.

Am avut tendinţa să şterg articolul în dimineţa următoare, recunosc că mă ruşinasem un pic. Era un lucru foarte intim al meu şi, sincer să fiu, m-am mirat că l-am scris prima oară aici şi nu pe blogul meu personal. Dar am ales să scriu aici pentru că, în sfârşit, aveam şi eu ceva cu adevărat important de spus despre nişte melodii.

Nu am vrut să fie un articol lacrimogen, nu am vrut sa provoc momente de tăcere stânjenitoare, mi-am dorit ca din el să transpara emoţia pe care o simţeam atunci.

Melodiile astea două nu sunt melodiile mele cele mai preferate, dar, cum spuneam, sunt singurele melodii ale mele care au o poveste. Şi se cereau să apară acum.

Am folosit greşit cuvântul doliu. Nu este doliu ceea ce simt în perioada asta, doar că în aceste zile din an amintirea Katjei îmi umple mintea şi sufletul, îmi ridică întrebări ce muşcă din mine răspunsuri.

Comentariile voastre mi-au confirmat că am făcut bine sa nu şterg articolul în dimineaţa următoare şi vă mulţumesc.

vlad popic spunea...

Da, Vali, cred empatizez cumva cu ce spui, pentru ca si eu cu cativa (putini) ani in urma am pierdut pe cineva -- un unchi la care tineam foarte mult, si de care, fara sa vreau, ma instrainasem cumva in ultima perioada din viata lui, in parte si pentru ca deja plecasem departe... unde eram si atunci cand a plecat el de tot... Si imi amintesc cum numai cu cateva luni inainte il intalnisem si, desi foarte batran si bolnav, era asa plin de viata si activ, pozitiv, mai motivat decat mine parca...

Dar cred si ca Liliana are dreptate in ce spune, astfel ca pur si simplu mi-am spus ca un doliu e out of the question for me

Trimiteți un comentariu