joi, 21 octombrie 2010

Georges Moustaki - Le métèque & Ce soir mon amour & Mon vieux Joseph & Il y avait un jardin

Continuam seria de "karaoke indraznete" (à bon entendeur, comme d'habitude ;-) ) cu un artist care-mi e cel mai aproape dintre cei postati pana acum in serie... am crescut cu el...

Pentru inceput, o piesa destul de cunoscuta, aici in varianta "princeps", cu o instrumentatie catifelat-baroca :



In continuare, o piesa mult mai putin cunoscuta, dar in care mi se pare ... "de n'avoir rien à perdre et d'avoir tout perdu" :



Apoi una care-mi legana anii copilariei... aaa aaa aaa aaa aaaaaa aaaaaaaaa



Si enfin, una care-mi inmoaie genunchii si azi.... tremur la glasul spre sfarsit de "Il y'avait un jardin qu'on appelait la Terre"... "Il y avait un jardin une maison des arbres"... un mondo migliore evocat mai inainte...

4 comentarii:

Cata O spunea...

cred ca i-am putea spune mai bine seria.. humm- along, pentru ca karaoke, ca sa zic asa, presupune un soi de spectaculozitate, care aici lipseste.. mi-e mi se pare o varianta mai de poveste a lui joe dassin, sunete calde.. viata !
imi place aceasta serie personala, prin faptul ca e personala si o s-o ascult cu placere.. ce mult inseamna muzica reascultata.. contrar consumerismului muzical modern

vlad popic spunea...

da, de fapt nu karaoke mi se pare formula potrivita, ci o reiterpretare, cam cum facea nenea ala la Gyuri Resto, mai tii minte?

da, e viu, vibreaza, tremura, plange o data cu mine... pe dinauntru, ca sa spun asa - adica daca esti prea grabit si te iei cu una alta, risti sa nici macar nu il auzi...

da, reascultata, si eu fac la fel... muzica aici suntem de fapt noi, n'est-ce pas ?

Cata O spunea...

ba spa, cum ziceau Dudulenii lui Kiritescu.. dar aici e si o chestie temporala. muzica reascultata suntem noi, ce care am fost, pe cand noi-cei-care-suntem suntem cei care alegem sa ascultam ceva sau altceva in prezent.. ma rog, o nuanta nu neaparat importanta.. dar la tine si la Ema sesizez o trasatura de jurnal din cand in cand. ori, o pagina din propriul jurnal, poate fi, nu-i asa, o reprezentare atat de obiectivata, incat sa te mire uneori.. :)

vlad popic spunea...

cred ca suntem si ce am fost, pana nu ne dezmortim picioarele si aripile...

Trimiteți un comentariu